Nebuloasa

On roller skates

Omul care impacheta shaorma

In ciuda titlului, nu este un post pamflezist. Sunt doar niste ganduri razlete, venite in timp ce il urmaream ieri pe omul care imi impacheta shaorma.

Omul care imacheteaza shaorma e un om simplu. Nici macar nu stiu daca e roman. Poate fi arab, turc, israelian, pakistanez..are din toate cate ceva. Sau cel putin asa mi se pare. Nu l-am auzit vorbind niciodata cu nimeni, si cand iti ia comanda (daca se intampla sa fie numai el pe acolo, destul de rar) se uita fix in ochii tai, intrebator. Dupa care se duce s-o pregateasca, cu migala si cu drag, si nu-si mai ridica ochii sa priveasca in jur.  Pare atat de fragil si de umil incat ma intreb daca asemenea oameni mai exista..cu bun simt, de o simplitate care ii umanizeaza mult prea mult. Oameni care e evident ca isi vad de necazurile si bucuriile lor fara sa se uite in gradina vecinului, fara sa isi doreasca ceea ce vede la altii.

Si cateodata, ma surprind uitandu-ma la maine lui muncite, protejate de niste manusi de plastic, si ma intreb oare cu ce as putea sa-l ajut ca sa nu mai aiba atata tristete in priviri… Sentimentalisme?

Septembrie 11, 2008 Posted by | Calea (mea) Lactee | , , | 2 comentarii

Ce te schimba, omule?

Vorbeam zilele trecute cu un coleg despre ce inseamna sa fii sef. Cum este sa pornesti de jos, sa iti demonstrezi abilitatile si apoi sa ajungi sa conduci o echipa. Si despre cat de greu este sa coordonezi echipa din care faceai parte pana nu demult, sa incerci sa te impui in fata celor care iti erau egali ierarhic.

Eu am trecut prin faza asta de urcare in ierarhia firmei, de la simplu angajat in magazin am luat-o treptat inspre sef de magazin, apoi director de vanzari, iar intr-un final sa ajung directorul general al firmei. Si nu, nu e lauda, desi sunt chiar foarte mandra de mine si de munca mea de pana acum. Dar nu despre asta vreau sa vorbesc, ci despre faptul ca, in ciuda faptului ca functia mea in firma devenea tot mai importanta (inclusiv responsabilitatile), nu am incetat sa-mi sprijin colegii, sa-i indrum si sa le arat ca a fi sef nu e sinonim cu a fi un magar plin de sine. Citește în continuare

Septembrie 9, 2008 Posted by | Calea (mea) Lactee | , , , | 5 comentarii

Cat pot fi de uituca?

Am o problema, mare de tot. Bine, cred ca foarte multa lume are aceeasi problema, nu ma consider unica din punctul asta de vedere. Dar stiu sigur ca sunt putini atat de zapaciti ca mine.

Desi foarte organizata la munca, cand e vorba de mine si de lucrurile mele parca o iau razna si nu mai prea dau atentie la ceea ce se intampla in jurul meu. Azi, de exemplu, trebuia sa iau cu mine laptopul si sa-l aduc la munca, unde un coleg trebuia sa se ocupe de el, asta dupa ce l-am batut ieri la cap toata ziua sa nu uite driverele acasa. Bineinteles ca tot eu am uitat laptopul.

Citește în continuare

Septembrie 2, 2008 Posted by | Calea (mea) Lactee | , , | 5 comentarii

Ai grija ce-ti doresti…

Ca tot e vara pe sfarsite, m-am gandit sa trag si eu niste concluzii, asa, ca de sfarsit de sezon. Tocmai s-a incheiat a 3-a vara consecutiva fara concediu. In afara de cate un weekend furat pe la Felix sau Surduc, n-am cu ce sa ma laud. Prin aprilie mi-am facut o lista pe care am scris cam ce vreau sa fac vara asta. Am sters, una cate una, fiecare pozitie din lista, pana cand mi-a mai ramas doar una: sa merg cu bicicleta in Muzeul Satului din Sibiu. Mai am o sansa, in weekendul asta, planul e facut si sper sa nu mai intervina nimic.
Mi-am adus aminte de planurile mele de pana acum, de momentele in care luam decizii importante, bazandu-ma pe ceea ce-mi doresc. Cand eram mititica, ma uitam la filme (pe video, pe la prieteni ai parintilor mei) in care era cate un personaj feminin imbracat la costum si cu servieta in mana; femei de cariera, aranjate si stilate. Iar cand ma intreba cineva ce vreau sa fiu atunci cand voi creste, spuneam invariabil „femeie cu costum si servieta”. Nu eram interesata de o meserie anume, vroiam doar sa ma imbrac si eu ca femeile alea, indiferent de meseria pe care ar fi trebuit sa o fac. Cu gandul asta in minte mi-am inceput zilele mele de munca. Si am muncit pana cand am reusit sa-mi implinesc visul: acum ma imbrac doar in fusta si taioare, ma plimb peste tot cu servieta in care-mi sta laptop-ul, port pantofi cu toc, am dead line-uri, sedinte de marketing, analizez raportul calitate-pret, fac studii de piata etc. Pentru ca in filmele alea, singurele probleme ale femeilor pe care le vedeam eu imbracate frumos erau legate de cate un june prim care le curta, iar mie nu mi-a spus nimeni ca o sa ajung sa am concediu o data la un cincinal, cam ca si Congresul PCR de pe vremuri.
Bine zicea vorba aia, „ai grija ce-ti doresti, ca s-ar putea sa se intample…”

August 19, 2008 Posted by | Calea (mea) Lactee | , , | 4 comentarii

Din nou cu nervi

De data asta din cauza unui asa-zis prieten..

Ma plimbam eu azi prin oras cand, la un moment dat, ma intalnesc (intamplator) cu un prieten pe care nu-l mai vazusem de ceva vreme. Mai vorbiseram noi la telefon, mai cate un „ce mai faci” pe messenger, no, de astea… Ne tot promiteam solemn ca ne intalnim la o cafa sa mai povestim, dar amandoi suntem ocupati si nu ne prea potriveam programele. Deci, ne intalnim, iar eu (foarte bucuroasa ca ne-am intalnit) ma opresc cu intentia clara de a sta de vorba macar 2 minute. El (insotit de o domnisoara draguta) abia blajmajeste un „ceau” ametit de caldura si trece mai departe de parca as fi fost o cunostinta intamplatoare. Bineinteles, am ramas cu zambetul inghetat pe moaca, in mijlocul trotuarului, gata-gata sa-mi las laptopul sa-mi cada din mana. Ce naiba, ma intrebam eu, ce-oi fi spus, ce-am facut, s-o fi suparat pe mine? Destul de ravasita, plec mai departe, dar mintea imi statea numai la intamplarea de mai inainte, eram chiar contrariata de atitudinea lui. Peste cam o ora, primesc un mesaj, de la el, in care imi spunea ca ii pare rau ca nu s-a oprit, dar era cu prietena si ea e putin cam geloasa. Am simtit ca iau foc: adica, bai idiotule, cat timp ai fost singur am fost buna de prietena, acum nici un „ce mai faci” nu mai merit cand ma vezi pe strada? Dintr-o data am devenit amenintatoare pentru relatia ta, ca pana acum eram prietena care iti dadea bani cand aveai nevoie, care te hranea cand n-ai avut servici doua luni, care te asculta cand te plangeai de una si de alta… Si prietena aia a ta are cumva impresia ca te-ai nascut exact cand ai intalnit-o pe ea? Ca tu, pana in momentul in care soarta v-a indrumat unul catre altul, ai trait ca un pustnic in creierii muntilor?  Ca daca asa crede, sa nu te astepti sa-ti deschid usa cand o sa vii la mine plangand ca nu te intelege, ca nu mai ai libertate, ca nu te ma simti barbat si alte chestii de genul asta.

Pentru ca atunci cand nu o sa mai suporti sa ti se spuna ce sa faci si cu cine, o sa-ti dai seama cat de mult ai gresit cand n-ai stiut sa dai buna ziua unui om care a stiut sa-ti fie alaturi atunci cand ai avut nevoie.

August 12, 2008 Posted by | Calea (mea) Lactee | , | 3 comentarii