Eu, Paquita

Articol scris de Daniel. Noi ne facem cafeaua singuri, asa cum ne place!

Sunt in jurul meu atatea papusi incat la un moment dat consideram ca sunt o papusa si eu. Am incercat mereu sa-mi fac stapanii fericiti si chiar pot spune ca am reusit. Numele meu este Paquita, sunt „moapsa”, cum le place unora sa zica. Am aparut in viata „alor mei” acum doi ani de zile, cand prima mea stapana a decis ca se marita si nu mai poate avea grija de mine… am inteles asta, oricum nu-mi acorda atentia pe care o merit!

Am ajuns timida si speriata in noua casa, acum sunt fericita aici! Totusi nu pot intelege de ce nu am voie sa rod mugurii plantelor, de ce nu am voie sa stau in pat cand vreau… Lumea zice ca sunt  cam prostuta… Hm… asigur lumea asta ca doar fata o am de prostuta, eu incerc sa fiu cat mai inteligenta! 🙂

La capitolul mancare… aici am de comentat… Mananc doar „boabe pentru caini”, este oribil! Cand sunt scoasa in curte fug grabita la castronele prietenilor mei, cainii din curte, care primesc zilnic bunatati unsuroase, gatite de stapani… Eu nici la dieta nu sunt, nici prea grasa! Doamne ca buna-i mancarea vecinilor! Tremur cand vad un castronel cu „cate ceva”… Sunt fericita! Dorm toata ziua, ma joc, rod cate un cablu uneori… Voi ati putea suporta o astfel de moapsa ca mine?

Cat pot fi de uituca?

Am o problema, mare de tot. Bine, cred ca foarte multa lume are aceeasi problema, nu ma consider unica din punctul asta de vedere. Dar stiu sigur ca sunt putini atat de zapaciti ca mine.

Desi foarte organizata la munca, cand e vorba de mine si de lucrurile mele parca o iau razna si nu mai prea dau atentie la ceea ce se intampla in jurul meu. Azi, de exemplu, trebuia sa iau cu mine laptopul si sa-l aduc la munca, unde un coleg trebuia sa se ocupe de el, asta dupa ce l-am batut ieri la cap toata ziua sa nu uite driverele acasa. Bineinteles ca tot eu am uitat laptopul.

Din campul muncii

Sunt infiorator de plictisita. Vizionez la inregistrarile alea de vreo 4 ore deja… Si ca si cand n-ar fi fost de ajuns, am un mititel de coleg care imi tot arunca pastile:

„Auzi..alte posturi nu prinzi?”
„Te simti ca la Big Brother, asa-i?”
„No, ce s-o mai intamplat in casa?”
„Hmmm…masini, faruri, o camera goala…real time drama…”

Mandria de a fi om

Dom’ne..lumea nu mai poate trai fara exagerari. Daca totul e ok in viata ta, tre’ musai sa bagi niste drame existentiale, ca altfel traiesti degeaba. Ipotetic vorbind, sa zicem ca esti un om normal, cu un serviciu oarecare (acu’..nu chiar prelucrator prin aschiere sau sculer-matriter, dar nici regional account manager la vreo multinationala), cu un salariu ok incat sa-ti permita mici concedii de weekend la Oroshaza (o mica statiune in Ungaria vecina) si cu masina de la firma, care are intotdeauna plinul facut. Dar, cum romanul s-a nascut poet, hiperbolizarea situatiei este iminenta in cazul de fata: NU ai voie sa recunosti ca esti un om cu venituri medii; noooo, prietenii tai (si, implicit, prietenii prietenilor tai) trebuie sa stie ca tu esti maharajahul firmei in care lucrezi; ca aia te apreciaza atat de tare incat se fac covor rosu in fata ta si nu stiu cum sa te mai bonuseze pentru tot ceea ce faci pentru firma. Bineinteles, toate astea insotite de o atitudine cat mai miserupista fata de tot ceea ce inseamna angajatorii tai (lasa, prietenii tai nu stiu ca, de fapt, tu latri de sub masa in momentul in care te ia vreun sef la 11 metri). Bineinteles ca esti inteligentul grupului, ca tot ceea ce povestesc altii tu ai fumat/trait inca din frageda copilarie, ca glumele tale sunt atat de bune incat toata lumea TREBUIE sa se tavaleasca pe jos si sa elogieze talentul tau evident si „spontaneitatea” de care dai dovada. Nu conteaza ca acasa n-ai platit gazul de trei luni si ca nu mai stii ce-i aia o stire din simplul motiv ca ti-au cam taiat cablul si internetul, dar ti-ai luat ultima fitza de blugi de la Lee Cooper, iar de mancat nu mananci pentru ca oricum tii cura de slabire…

Bineinteles, prin acelasi principiu de hiperbolizare, dramele tale sunt mai drame decat ale oricarui om de pe pamant. Telefonul taiat pe motiv de neplata e exclusiv vina „nenorocitilor de la Orange”, cand vine randul tau sa dai de baut te ascunzi vreo 2 zile (evident, cu telefonul inchis), dupa care revenirea printre prietenii tai se face printr-o explicatie plina de nervi, cum ca nerecunoscatorii de la firma te-au pus sa muncesti non stop, iar tu (ca doar esti „caine pana la moarte”) a trebuit sa te sacrifici pentru binele colegilor…

Ba, ne lasi?

Weekend nebulos

Mi-am inceput weekend-ul cu munca (nici n-as putea altfel), iar sambata seara, pusa pe chefuit dupa o saptamana de munca intensa, am mers la spectacolul Showtime din Bunker. Lume multa, agitatie, apare Veve cu gasca si incepe a ameninta ca daca nu-i place, pe mine ma va certa crunt :D. N-a fost cazul, toata lumea s-a distrat si s-a simtit bine.

Despre spectacol nu pot sa spun decat ca am ras cu lacrimi si m-au durut palmele de la aplaudat. Desi ii stiu deja de ceva vreme si mai cunosc unele momente pregatite de ei, felul lor de a se comporta pe scena este intotdeauna unic la fiecare show. Nu sunt vreun critic de stand-up comedy, nici nu cunosc foarte multe trupe de gen de la noi din tara, dar pot sa spun ca baietii astia sunt tot mai buni cu fiecare aparitie si s-au dezvoltat foarte bine ca trupa, bineinteles fiecare cultivandu-si personalitatea in stilul de interpretare: Neuronu – organizat si cu pareri bine definite despre ceea ce il inconjoara, Cristi – intelectualul zapacit care gaseste subiect de misto cam peste tot, Bordea – miserupistul aparent, al carui subiect favorit il constituie povestile despre el sau familia lui. Aplauze inca o data si speram sa mai vina sa ne mai incante cat de curand.

Ehee…spectacole, apoi chef in club, stat pana dimineata, duminica mi-a fost cam greu sa ma remontez, dar mi-am spus ca n-o sa-mi petrec duminica stand in casa asa ca mi-am luat o prietena si am plecat la lancezit in Piata Unirii, am mancat si am baut fresh-uri de toate felurile pana cand au mai venit si altii, ne-au luat de acolo si am plecat in alta parte (ne-a prins si ploaia intre timp, asa ca am ajuns la celalalt local uda leoarca, dar foarte fericita ca ma racorisem de la ploaie). Una peste alta, am ajuns acasa foarte tarziu (din nou), cu o carafa de vin in plus fata de ce bausem pana atunci, dar vesela ca am avut un weekend perfect. Aproape.
In poza, de la stanga la dreapta: masinutza lui Bogdan, Adrian, Remus, Daniel, Neuronu, Hermina, eu, Cristi, Blogovici